- un dialog in afara tiparelor cu un artist plecat cu 2 decenii in urma, Maddy Slabacu -
Loredana TUDOR-TOMESCU, Sydney
Refuz sa scriu despre lucrurile urate. Sunt atat de multe, atat de sonore, atat de vizibile si atat de nocive incat o semnalare a lor in plus nu face decat sa abuzeze de dramul de rabdare si, eventual, de speranta, ramas(e) in noi. Si, totusi, uneori obosesc sa vanez minuni intr-un desert al urateniei. Uneori, mi-e foame si mi-e sete de un adevar crud, care sa ma readuca la realitate, dintr-o lume pe cat de idilica, pe atat de utopica, unde ma refugiez in cea mai mare parte a timpului.
Exista insa, oameni carora cu greu le smulgi adevaruri incorfortabile. Pentru ca deviza lor este “nu rani pe nimeni, oricum nu poti schimba lumea”.
Iata insa, ca atunci cand oboseala mea, alergand dupa Fata Morgana, se suprapune oboselii cuiva de a zambi condescendent catre haosul din jur, traim o foame si o sete comuna. Mi s-a intamplat o astfel de simultaneitate cu un personaj pe care-l gasesc foarte interesant: Maddy Slabacu, un nume omniprezent pe afisele Teatrului Tandarica, timp de 11 ani, pana in 1982, cand a schimbat spatiul mioritic pe un “Australian dream”, venind definitiv in Sidney.
-Stimata dna, “v-am vanat” luni de zile, la Sidney, pana am reusit sa va spun 2 vorbe la telefon…
-Dupa care nu te-ai mai oprit. Nu pot spune ca regret cunostinta dar da, prin februarie, cand stiam ca incerci orice ce sa dai de mine, m-as fi ascuns si in gaura de sarpe.
-Nu-mi dati nici o sansa sa o iau ca pe un compliment. Ce v-a determinat sa fiti atat de defensiva?
-N-as putea spune ca ceva anume. Probabil ca tot, un tot care nu continea insa, prea multa informatie la acel moment. Erai venita proaspat din Romania, afisai ceea ce noi, cei emigrati de multi ani, numim “romanisme”, erai obositor de insistenta si, de parca toate astea n-ar fi fost de ajuns, manifestai un entuziasm care risca sa sperie. Cei plecati demult de acasa se feresc, in general, de noii veniti. Ii lasa intai sa-si linisteasca-limpezeasca apele, stiut fiind ca emigrarea este un fenomen care-ti intoarce toata viata pe dos. Oricat te-ai feri, tulburarea lor te atinge si pe tine, odata ce iei contact cu ei si nu ai nevoie de asa ceva, dupe ce cu greu ti-ai dus la capat propriul travaliu. Emigratia e un altfel de drum spre Golgota, pe care e musai sa-ti duci crucea singur.
-Care a fost crucea dvs, dna Maddy Slabacu?
-Esti imposibila! La ce ajuta sa rememoram, cu asistenţa, trecutul meu?
-Sa zicem ca ar fi un fel de recompensa pentru asiduitatea cu care v-am inoportunat, pana ati cedat.
-Well, crucea mea nu a fost nici mai mare, nici mai grea decat a unora dintre emigranti, chiar daca eu am senzatia ca am strabatut lumea in talpile goale, pana am ajuns la stadiul, statutul si linistea de acum. Stiu ce spun, mai toti prietenii mei din Sidney au trait experienta asta. Cred doar ca eu nu aveam spinarea destul de batucita pentru jungla unei lumi “libere”. Veneam cu un set de valori bine inradacinate -pe cele mai multe le am si azi-, veneam cu un bagaj emotional complesitor, veneam cu o frustrare uriasa si nu eram pregatita pentru altele si mai mari inca. Am ajuns intr-o tara vorbitoare de limba engleza, fara sa cunosc prea mult din limba lui Shakespeare. Degeaba ii stiam piesele, personajele, stilul, cand eu nu puteam vorbi despre nimic din ce stiam. Nu-ti mai spun ca australienii vorbesc o engleza destul de aparte de acel british pur sau de americansimele pe care le culegem din cinematografe, de la televizor sau din topurile muzicale.
-Dar limba ati invatat-o…
-Da, numai ca o cariera nu se face la orice varsta. Ma-ngrozea ideea ca trece timpul si eu, in loc sa le arat celor de aici ce stiu si ce pot, trebuia “sa ma intorc la scoala”- adica sa invat engleza. Am dus in spate acest handicap pana cand mi s-a dat in mana prima papusa. Din clipa aceea am sters orice bariera intre mine si lb. engleza, intre mine si un spatiu cultural pe care-l credeam impenetrabil, aici, la Sidney.
-V-ati lovit de rasism?
-Nu. M-am lovit de standarde atat de inalte, incat nu-mi imaginam ca pot fi trecute.
Aici ti se cere sclipire de geniu, ca sa ocupi locul unui artist oarecare. E firesc, Australia are si ea artistii ei buni si mi se pare mai mult decat legitim sa ii prefere. Si atunci, ca newcomer, trebuie sa te dai peste cap si sa-ti amutesti asistenţa.
-Cum ati facut asta?
-Repet, am luat o papusa in mana. Dadeam auditie pentru un post la cel mai mare teatru de papusi din Sidney –asta se intampla in 1982, parca -Marionette Theatre. Cineva incerca sa imi arate cum se tine o papusa in mana si cam ce ar trebui sa fac cu ea. L-am lasat in pace. Nu stiu daca ar fi avut mare importanta sa ii spun ca in Franta, cu “Tyl Eulenspiegel“ -turneu in care am avut placerea sa lucrez impreuna cu Horatiu Malaele- am ridicat toata sala in picioare…In fine…ce-am reusit atunci, la auditie, cu papusa aceea, nu am mai reusit, de altfel, nu am mai incercat vreodata. A fost, cred, unul din examenele vietii mele. Stiu doar ca am fost anagajata pe loc si cateva luni mai tarziu directorul teatrului ne considera pe mine si pe Antoinette, sora mea, cei mai buni artisti papusari ai teatrului. Mi-a tinut de cald aceasta apreciere deosebita pe care un astfel de om a avut-o pentru noi. De altfel, cred ca dintr-un fel de recunostinta pe care nu stiam s-o rostesc, cand directorul teatrului a plecat de la Marionette, infiintandu-si o alta companie, The Story Teller Theatre, l-am urmat si noi doua.
-Cum se face ca va gasesc astazi in pozitia de fondator si director artistic al Horizon-ului?
-Simplu. Nimic nu tine cat piatra in munte. Apoi, eu eram fidela unei altfel de formari artistice, din Romania, nu ma miscam prea dezinvolt printre “barierele” birocratice de aici, mai ales ca limba engleza isi pastra, in continuare, multe necunoscute pentru mine. Asa se face ca, in 1997, impreuna cu Ando am zis ”Gata! Ne facem propria companie!”. Nu prea stiam noi ce spunem, o companie, odata infiintata, are nevoie de un bord director, deci un numar de oameni care iti pun in discutie deciziile si, in final, constanti ca acea companie a ta nu e chiar numai a ta, adica nu faci chiar ce vrei. Am fugit de birocratie si am dat tot peste ea, acum suntem, o mare parte din timp, ingropati in hartii, aplicatii, scrisori, comunicate si asa mai departe. Cand am spus ca vrem sa infiintam un teatru de papusi aici, in Sidney, nimeni nu a crezut ca vom rezista. Azi avem un deceniu de activitate in spate si un catalog de productii proprii cu care, personal, ma mandresc.
-Era sa-mi anticipati intrebarea – cu ce se poate lauda Horizon in cei 10 ani de existenta?
-Cu foarte multe, desi nu toate evenimentele si actiunile noastre ar tine prima pagina a ziarelor. Cel putin nu in sensul romanesc al sintagmei. Dar eu am sufletul impacat cu fiecare actiune care intrat pe agenda de lucru a Horizon-ului, pentru ca eu am crezut dintotdeauna in 2 roluri/functii ale actului artistic: sa educe si sa vindece. Nu imi place sa reduc actul artistic la entertainment, pur si simplu. Sunt cativa ani buni de cand vreau sa cred ca am reusit sa impun aceasta calitate programelor Horizon- de instrument educational si de terapie prin arta. Am organizat sute – ca daca spun mii nu ma crede nimeni- de work-shop-uri, pe cele mai diverse teme (anti-violenta domestica, anti-bulling, safe sex, rebuild ur self esteem, puppetry, visual arts & drama, body language, express urself etc etc etc) Satisfactia de a lua in mana un bulgare cleios de lut si a-l lasa din mana in forma unui ulcior, gata sa ia apa limpede de izvor …Asta traiesc si simt vazand copiii care, trecand prin programele noastre, se uita inspre viata dintr-o data cu ochii mari deschisi, ci nu cu pumnii stransi de furie si frustrare, ca pana atunci. Dar productiile noastre care tin strict strict de scena sunt, chiar daca nu la fel de numeroase ca celelalte activitati, spectacole care ne-au mentinut in atentia publicului australian, in mod special din statul NSW, in atentia organizatorilor de festivaluri si de happeninguri artistice si, iata-ne, dupa 10 ani suntem inca aici, desi –repet- nimeni nu ne dadea mai mult de 2-3 ani de existenta. Dintre spectacolele scrise de mine si de Antoinette si montate de mine in cei 10 ani de Horizon cu cea mai mare placere imi place sa amintesc de Mirage, Punch& Judy, Wasted, An Alien Adventure, Three Magic Creatures, Through Myopic Lenses, Commedia Dell’ Arte, All Ours, Christmas Star, Talk Back (scenariu Bob Short), Love Thee si Toward New Horizons (montat de Jason Dorsett, assistant directorul meu).
-Sar de la una la alta – de ce interactioneaza atat de greu intre ei romanii emigrati, in special cei plecati de acasa de foarte multa vreme?
-Pentru ca si-au castigat linistea si un loc al lor nespus de greu, n-am cum sa-ti explic asta in spatiul unui interviu. Aici sunt si foarte multi romani care, desi par ca s-au adaptat, lucrurile stau cu totul altfel. Si, cand nu esti adaptat pe de-a-ntregul, esti agresiv si frustrat, dpdv social. Ori, eu detest agresivitatea de orice fel, nu permit linistii mele, castigate atat de greu, sa fie tulburata de nimic. De altfel, vei vedea ca mai toti romanii care, ajunsi aici, si-au croit un drum al lor, evita sa se amestece prea mult cu ceea ce se cheama comunitate romaneasca. Pe de alta parte, nu-mi amintesc sa fi lasat fara raspuns vreo solicitare pe linie culturala, venita din partea romanilor de aici. Tu ar trebui sa stii mai bine asta, ca asa ai reusit sa dai de mine si “sa ma prinzi”, cu festivalul acela de poezie la Sidney, “Primavara Poetilor”.
-Ma roade o-ntrebare -inca una- e clar ca nu v-am inspirat o mare simpatie la inceput. Cum de ati acceptat, mai ales date fiind cele marturisite mai sus, sa faceti parte din programul primei editii australienea Festivalului International de Poezie “Le Printemp des Poetes/Spring Season of Poets/Primavara Poetilor”? Am inca in memorie acel recital din Clara Margineanu, sustinut de dvs, pentru care mi-ati facut minunata surpriza de a o aduce pe Shabnam Tavakol de la teatru, actrita, papusar principal si dance performer si care a sustinut un moment coregrafic de contemporary movements pe fundalul recitalului de poezie.
-Intai, cred ca a fost vorba de o slabiciune de moment a mea, apoi mutarea ta de sah-mat, cand ai venit la Consulat cu cateva carti ale Clarei, rugandu-ma sa-mi aleg de acolo cateva texte care-mi plac si care m-ar inspira pe mine, ca actrita, ca regizor. Aici m-ai prins, de fapt. Nu mai pusesem mana pe o carte de versuri de nu stiu cand, cu atat mai putin pe una romaneasca. Eu nu sunt atat un om al cuvintelor, cat al imaginilor. In poezia Clarei am dat peste foarte multe imagini, unele devastatoare. Am o putere fantastica de a vizualiza. Ea scria despre stari…Eu le-am vizualizat, le-am perfonificat…le-am vazut facand ravagii intr-un destin…am retrait spaimele ei, furia ei, nevoia ei de linsite, nevoia ei de intelepciune…nevoia ei de a se imblanzi, daca nu de dragul altora, atunci macar de dragul ei. I-am cernut acestei tinere poete toate starile prin mine. M-am luat la tranta cu ele, m-au obosit si le-am obosit, le-am infrant in fata publicului, exorcizandu-le. Tot acest episod cu poezia, abia mai tarziu mi-am dat seama, mi l-am oferit ca pe un rasfat intelectual. Daca vrei, de aceea te si las acum sa ma exasperezi cu intrebarile.
-Sper ca lumea sa simta zambetul cu care-mi adminstrati pilulele de ironie-umor. Candva v-am intrebat ceva legat de “acasa” -prin asta intelegeam Romania- si m-ati contracarat atat de vehement, incat am abandonat aproape instantaneu intentia unui interviu. Mi-ati spus ca “acasa e aici,la Sidney!”. Ati stiut ca o sa-mi taiati elanul jurnalistic cu aceasta replica sau chiar asa stau lucrurile pentru dvs?
-Amandoua. Vezi tu, dupa cate am trait, cred ca adevarul nu mangaie pe crestet pe nimeni. Dar daca esti atat de curioasa, fii pregatita sa faci fata unor adevaruri inconfortabile, fara sa devii judecator. Cand, in Romania fiind, am primit primele aplauze, mi se pareau o consecinta obligatorie a formarii mele profesionale la scoala unui om fantastic, Margareta Niculescu. Peste alti ani, alte aplauze mi s-au parut firesti, obligatorii, pentru amprenta pe care o pusesera pe profilul meu artistic oameni ca Miriam Raducanu si Irina Niculescu. Insa cand am ridicat prima data sala in picioare, aici, in Australia, am simtit ca m-am cocotat in bratele lui Dumnezeu. Succesul in Romania, la parametrii la care era inteles atunci si acolo, mi se parea, repet, o consecinta fireasca, daca nu chiar obligatorie. Succesul aici insa, a fost batalia mea pe viata si pe moarte. Ceea ce obtii foarte greu, aproape inuman de greu (ca nici in Romania nu a fost usor, nu-ti imagina altfel), nu esti pregatit niciodata sa pierzi sau sa minimalizezi. Vezi tu, in Australia mi s-a spus “Maddy, you are Marlene Dietrich of puppetry!”. Nu imi amintesc nici o declaratie de dragoste care sa o egaleze pe aceasta. Tot aici am trait cea mai lunga si mai perfecta poveste de iubire – iata, pana intr-acolo, incat am inventat grade de comparatie perfectiunii. Si daca nimic altceva nu te convinge, pentru ca te vad inca foarte inradacinata in tot ce inseamna Romania, iti dau un ultim argument – aici, in pamantul tarii asteia, sta sora mea, care si-a pus viata in acest vis al nostru -sa reusim si aici sa facem arta, sa infiintam un teatru. Antoinette a fost intruparea sintagmei “a muri pe altarul artei”. Si asta s-a intamplat aici. Dar gresesti daca ramai cu impresia ca ma uit la Romania cu ochi de turist. Nu avem nici una timp sa-ti spun acum de cate mii de ori am gandit si am spus despre Romania “ e o tara literalmente culturala”. Nu din ziare sau de la televizor stiu strainii lucrurile bune despre Romania, ci de la oameni ca mine. Doar ca eu, expusa agresiv, daca vrei, atator alte modele culturale si sociale –Australia prin definitie inseamna multiculturalism, fiind o tara care inmanuncheaza toat etniile posibile ale lumii- nu am cum sa nu vad si ceea ce ar trebui sa dispara din bagajul Romaniei – si nu dispare, din pacate. Insa eu cred ca am ajuns la intelepciunea de-a nu judeca o tara si un popor prin prisma unui sistem socio-politic pe care nu poporul il schiteaza (desi ar trebui). Dar nici nu pot spune cu larghete “si ce daca”.
-Dar in Romania s-au petrecut niste schimbari uluitoare…
-Uluitoare sunt pentru tine, ca ai treizeci si ceva de ani, nu pentru mine, care le asteptam de pe vremea cand eram mult mai tanara decat tine. Pentru mine sunt niste schimbari care vin atat de tarziu, incat nu mai incap intr-o definitie a compensantiei. Si-n plus, e prea lent si e prea putin. Nu ca as fi eu carcotasa , dar e firesc sa vreau tot ce e mai bun pentru tara asta.
-Ati vizitat Romania? Parca anul trecut, cand va cautam, mi s-a spus ca sunteti in Europa. Nu-mi imaginez ca ati in fost in Europa fara sa dati “pe-acasa”…
-Am fost de patru ori acolo. De fiecare data aterizam pe Otopeni tremurand de emotie. De fiecare data plecam tremurand de nervi. Dar, repet, nu-i fac o vina tarii pentru un sistem social departe de cel cu care m-am obisnuit in Australia. Cert e ca incercam sa ma simt ca acasa si nu reuseam. Ba, ma mai trezeam si cu cate un tinerel care-mi arunca in fata eticheta de “tradatoare”, pentru ca am emigrat, in loc sa stau “acasa, sa mananc salam cu soia”. Cu cata usurinta putea palmui pe cineva despre trecutul caruia nu stia absolut nimic! M-a tentat sa-l intreb pe unul “ si tu, tu personal, X-ulescu, ce ai facut sa schimbi ceva in bine? Ce faci sa schimbi ceva in bine? Tu, care esti preocupat sa fii la moda, in pas cu Occidentul, inghitind cu ghiotura numai, si accentuez numai, ce e rau, putred si urat in Occident, dar nimic din ce e bun?”. Dar pentru discutii de gravitatea asta iti trebuie un interlocutor cu aceleasi date sau asemanatoare cu ale tale sau oricum un interlocutor cu cerebelul intact, asa ca am lasat-o balta.
-Si, totusi, iata ca va pregatiti sa va intoarceti in Romania pentru a cincea oara…
-Well, acum, de-abia acum pot spune ca ma intorc acasa. Ma intorc intr-o Romanie culturala, ci nu in Romania functionarului care-ti zice vreo doua de dulce la ghiseu, daca indraznesti sa-i adresezi mai mult de o intrebare-doua. Ma intorc intr-o Romanie care a sucit si rasucit arta pe toate fetele, ci nu in Romania vanzatoarei care te-njura daca ii atingi marfa si pleci fara sa cumperi nimic. Ma-ntorc in teatru, pentru teatru, cu teatrul meu si, culmea, la teatrul care m-a consacrat -la Tandarica. Ma rog, si-o putem tine asa inca o ora, de dragul cititorilor, pentru ca altfel, de aici incolo tu cunosti toate detaliile –doar ai scris versiunea in limba romana a dialogurilor Titania-Oberon, si inca in versuri, din spectacolul cu care ne vom prezenta in festivalul de la Tandarica.
-Multumesc pentru reclama, cineva trebuia sa zica o vorba buna si despre mine, nu-i asa? Si va mai multumesc pentru ceva – pentru sinceritate si pentru rabdare. Si sa le mai spunem cititorilor nostri ca va pot (re)intalni la Teatrul Tandarica, intre 4-9 decembrie, cu prilejul celei de a treia editii a Festivalului International de Animatie “Bucuria Copiilor”, organizat chiar de teatrul-gazda, in colaborare cu Primaria Bucuresti si UNIMA –Romania.
