Bogdan Ater nu este un fotograf explicit. Nu este, de asemenea, nici măcar un pictor clar. Este un artist cu daruri spirituale diverse, pe care le aplică tăcut, în artă. Modul în care expresia umbrelor sale fotografice lovește retina este impactant. Nu lasă loc indiferenței. Inevitabil, privindu-i operele, te intrebi ce vrea să exprime, ce simte Ater atunci când întruchipează o idee. Misterul, confuzia și interogația sunt primele sentimente ce îl încearcă pe admirator, dar mai apăsat și aproape irepresibil, este gândul intuiției, al înțelegerii bănuite, din interior spre exterior. In suflet, lucrurile se înțeleg prin credință. In suflet, operele lui Ater prind un contur vag și un înțeles presupus. Este cuprinderea tristeții, este despărțirea suflării de viață, într-o lume în care suntem, totuși, orfani. Singuri, dar împreună, mulțimi de oameni ce năzuiesc o eternitate inaccesibilă.
Fotografia lui Bogdan Ater surprinde luminile și umbrele existenței într-o permanentă stare de promiscuitate: adevărul nu este niciodată clar. Suntem umbre și exultăm de jovialitate infantilă, aproape simultan. Tocmai acest fapt este subliniat de Ater în mod obsesiv, constant, ca o strigare din răsputeri – cu conștiința că niciodată nu va fi ascultat – omul este gol de orice l-ar putea face etern. Jocul cu luminile este genial. Autorul fotografiază neputințele omenești în încercări infructuase de elevare. Si, atunci, spectatorul îndepartat se identifică cu subiectul eșecului fotografiat, cu umbrele ce transcend hârtia fotografică în două direcții: dincolo, înspre autor și, mai aproape, înspre privitor. Toți suntem umbre ale lui Bogdan Ater, toți suntem lumini. Căci toți, unul câte unul, suntem suprinși în operele sale.
Manifestările ielelor sunt vizibile, vocile lor șușotite, la limita schizofreniei vin să vorbească despre o stare de însingurare și neputință specifică omului. Ne împotrivim unui destin amenințător și implacabil, trăim un sentiment al aruncării într-o lume indiferentă și ostilă. Facem parte din jocul lor, în umbre trăim și ne proiectăm idealurile în oglinzi luminate cu lumânări: totul aici, pe planeta Pământ, această imensă peșteră platonică. Deși maturi, ne dorim nașterea din nou, cu fiecare proiect ce ne poate releva o cale. Vrem să debușăm în lumină. Suntem cu toții ființe dezbrăcate în căutare de haine. Dincolo de perdeaua grea ce ne ține aici, presupunem o lumină mai mare, o fericire mai plină. Bogdan Ater descrie lupta omului cu el însuși. Omul trăiește în vis ceea ce la lumina zilei îi este imposibil. In vis, acolo unde coordonatele logice ale lumii fizice sunt anulate, omul își prelungește amintirea lumilor în care a trăit. Si totul se petrece în confuzie, între umbră și lumină, într-un permanent joc cu ielele pe care Ater îl redă cu precizie. Confuzie, dar precizia confuziei, a misterului și a luminii fade.
La fel de bine descrie Bogdan Ater disperarea în sculpturile și decorurile sale pe care le oferă publicului din Espacio Niram, spațiu cultural din Madrid. Intr-o ambianță de permanență somnolență, omul se lasă înghițit de decor, el participă la dezintegrarea individualității și se face una cu universul, stare de fericire și nirvana. Totul se împarte la tot, ca formă de protest pentru moartea lui Zeus. Păcatul este bun, binele este rău și nimic nu este interzis. Rămâne doar încercarea și motivația izvorâtă din însăși viața cotidiană, de a ne ridica deasupra tenebrelor, căci, în final, nu contează succesul, ci numai încercarea. Si tocmai aceasta este explicația lumii lui Ater: încercarea de a învinge lanțurile cu care ne-am lăsat legați, ieșirea din peșteră.
Fabianni Belemuski este jurnalist, absolvent al Facultății “Ciencias de la Información” în cadrul Universității Complutense din Madrid. A publicat pentru diferite reviste și ziare din Spania.
www.bogdanater.mosaicglobe.com
