Revista Àgora: Arta si Cultura

Lumina ca mod de existenta pacificatoare este pusa sub semnul intrebarii de Bogdan Ater. La acest artist amprenta misterului apasa mai greu decat cugetul pacatului, arta lui lasa urme adanci in lumina. Sunt urme care releva amintirea unor zone insidioase, de pericol si opacitate. Victimele lui suntem noi, privitorii, cei care incercam sa facem un contact plenar de fapt cu noi insine. Bogdan Ater ne ajuta impingandu-ne de pe marginea lumii intr-un hau de necuprins in care oroarea de a ne descoperi in nuditatea stagnarii noastre ia forma unui strigat mut de disperare. Nu este decat deznadejdea de a ne regasi in ipostaza de suflete orfane. Departe de caldura materna a luminii ce ar trebui sa salasluiasca in noi, nu mai simtim decat fluorescenta mata a tristetii. Transfigurat in contumacie, spiritul se lasa depasit de propriul decor de vascozitate. Amintirile unei lumi in care odata am fost sau poate vom ajunge sa fim candva, promisiune eshatologica si platonism luciferic, acestea sunt coordonatele intre care psihicul se preumbla asemeni unei fantome neostoite. Bogdan Ater ne pune in situatia nefericita de a ne recunoaste mai intai ca umbre a ceea ce suntem, iar aici rezida un veritabil scenariu bine pus la punct de artist, prin care reusim sa oglindim in acelasi timp si dorinta de a ne transcende si frica de a o face cu adevarat vreodata. Dar implinind acest rol, Ater se ascunde in ingratitudinea puterii mesajului sau. Artistul nu este numai cel care ne arata ceea ce trebuie sa vedem ci si insusi lucrul ce trebuie vazut. Cu alte cuvinte, intre opera si autor distanta s-a micsorat atat de mult incat a devenit evident un singur lucru: privitorul este subiectul artei care, la randul sau este identic cu creatorul lui. Traseul subiectului de la privitor prin ceea ce este privit catre cel ce face posibila aceasta maniera de privire, devine atat de transparent incat intunericul initial se transforma incet si pe nestiute in cea mai stralucitoare lumina. Nu este oare acesta drumul de la plumbul alchimic la soarele aurului? Nu este oare aceasta operatia magica zeului Ammon Ra sa iasa din pantecul neguros al sarpelui Apophis? Nu recunoastem oare drumul vesnic al creatiei lumii de la intunericul amorf la lumina Edenului? Intrebari care au acelasi afirmativ raspuns, pe care Bogdan Ater le readuce in vederea noastra mereu, sustinand de fiecare data cu aceeasi gravitate ceea ce se petrece cu noi, intre noi, printre noi. Dincolo totusi de aceste reflectii exista ceva care ramane fara rest in orice analiza: puterea de patrundere a privirii. O intuitie majora si la fel de importanta ca viata insasi, pentru ca este strafulgerarea simtirii unui sens profund ce rezida deasupra aparentelor lumii. Puterea transformatoare a privirii trebuie imblanzita, educata, stabilizata. Ater ne cheama la colectarea acestor navalnice suvoaie ale simtirii profunzimilor, la indiguirea lor intre malurile binefacatoare ale ratiunii acestei simtiri. Totul trebuie adunat si cercetat cu grija, ordonat si apoi oferit jertfa luminii (sau privirii simtitoare, caci este sinonimie intre stralucirea luminii descoperirilor si privirea plina de acesta simtire a Profundului). Lumea lui Ater este si lumea noastra insa lumina apare sporita prin valorizarea intunericului originar. Lumea lui Ater nu va fi si lumea noastra decat daca vom consimti la acest joc al misterului pe care el il propune: logica e un nor pe cerul inimii, imprastiat de adierea simtirii celui ce ingemaneaza lumina si intunericul, Absolutul.